Life After Becoming VLNRABLE


“So do not worry about tomorrow; for tomorrow will worry about itself. Each day has enough trouble of its own."
– Jesus Christ

Pentru traducerea Românească, derulați în jos.

It's been a year since I was was interviewed on the VLNRABLE podcast, telling my story about coming out, the Romanian-American culture I was raised in, and dealing with my mom who refused to even acknowledge my now husband. News of my "becoming gay" apparently was such a big deal that news traveled across seas to Romania, the mother land. Gasps, gossip, and hate was spewed out of their mouths (don't think I don't know, bitches).

One of the pain points Angie and I discussed on the podcast was the difficulty in dealing with my mother, who understandably was having a difficult time dealing with me coming out. I wrote and read her a letter the year before after I couldn't take her mistreatment anymore. I decided to make this letter public to help other people know that they are not alone in what they're going through, but It also told my side of the story.

I’ve wrestled with whether or not to publicly speak about my relationship with my mother. Fear of retaliation from her anti-LGBT church community, if she does decide to embrace us, is a concern of mine.

But there's a greater need for guys and girls like me out there who have, or are struggling with their faith and sexuality. Or other mothers and fathers who are trying to make sense of it all. If her church community shuns her for accepting us or at least treating us with respect, then screw them.  Nobody needs to be surrounded by a community of vultures.


My relationship with my mother has been up and down at times since the interview, but happy to say that overall it's been a lot more positive. In contrast to the letter I wrote expressing my hurt for trying to exclude David from my life, she has since invited us both over for dinner a number of times. At first we weren't sure if this was a trick to have somebody waiting for us at the door, only to kidnap us and send us off to reparative therapy. On the contrary, we had a delightful evening, and even shared laughter. She put out the good linens, silverware and China. She made food and served us. We were beginning to feel like normal people with her.

On top of that she invited us both over for Thanksgiving dinner with some of her girlfriends. They all treated us with respect and kindness, regardless if one of them tried to convince me to attend their church "revival" (insert eye roll here). Nevertheless, it was an amazingly heartwarming and much appreciated move on their part.

This is not to say that everything is all roses. Sometimes it still seems she takes a step forward, and a few steps back.

The Move

My husband got a job in Minneapolis, so I decided to tag along (actually I was more excited about the move than he was). I guess I was ready to get out of the hot hell hole called Phoenix where I grew up. The only problem was taking our two girls Lilly and Olivia with us. Being the middle of summer, airliners did not allow dogs to fly due to heat and possible death. The other option was driving.

It would be a two day trip, 12-13 hours each day of driving, and I couldn't do it alone with two dogs. I asked my mom knowing that it could go either really well or really bad. When I asked her if she'd consider driving with me to our new home in Minneapolis, she surprisingly said yes! Actually, she seemed excited to go. I was cautiously excited and bewildered at the same time.

I think the thought of me moving away and being apart shook her comfortable little box.

So there we were early in the morning: me, my mom, the two dogs, and my bags all in a packed Prius. We overall had a wonderful time. We talked a lot about Minneapolis as a city, about our new house, family stories from Romania and America; we made stops along the way to let the dogs out, and even stayed overnight at a dingy hotel that looked like it was out of a horror film. She stayed with us a few days in our little hotel downtown, took her on walks, showed her the city and the house we were in the process of buying. We ate amazing food, and shared lots of laughs. All three of us. It was so special to us.

When it was time for her to leave and we dropped her off at the airport, something amazing happened. She turned and gave me a hug (we didn't really hug in the family, so it was a big deal) and thanked me, then turned around and asked David if she could give him a hug as well! We were both gobsmacked. After disappearing through the double doors and going through security she sent us individual texts (she actually asked for his number, you know, in case of emergencies) that were very gracious, telling us that she felt welcomed and had a wonderful time. We were both moved.


I know my mom still isn't "OK with the gay", and I've made peace with the possibility that she never will be. It speaks volumes however that she's making strides in treating us both with respect and kindness – a 180 degree turn from the year before. I guess this experience showed me that life is full of surprises. Some parents will eventually come around, others won't allow themselves to, while others will dip their toes in the waters of acceptance.

Know that in any situation, you are loved and that you are not alone. We don't know what tomorrow may bring, so focus on the here and now.


Nu va ingrijorati deci de ziua de maine, caci ziua de maine se va ingrijora de ea insasi. Ii este de ajuns zilei necazul ei.
– Isus Christos

A trecut un an de când am fost la un interview pe podcastul VLNRABLE, spunându-mi povestea despre fiind gay, despre cultura româno-americană în care am fost crescut și despre relația cu mea cu o mama care a refuzat să recunoască acum soțul meu. Vestea despre mine "devenind gay" a fost așa de mare lucru că vestea s-a dus până în România. Șocurile, bârfele șu ura au fost vărsat din gura lor. Nu crede că nu știu ce să-ntâmpla.

Unul dintre subiectele care am discutat cu Angela în podcast a fost dificultatea cu mama mea, care bine înțeles avea timp greu să accepte că băiatul ei e gay. Am scris o scrisoare și i-am citit-o un an înainte după ce nu mai puteam să accept cum trata pe noi. Am decis să fac scrisoarea public pentru a ajuta pe alții, sa știe că nu sunt singuri în situația lor, dar și pentru a spune punctul meu de vedere.

Ma-m lupatat cu decizia sa vorbesc public despre relatia cu mama mea pentru ca eram frica de represalii din partea comunitatea bisericilor ei care e impotriva celor LGBT, in caz ca decide sa imbratiseze pe mine si sotul meu.

Dar există o nevoie mai mare pentru băieiți și fete ca mine, care s-au luptat sau se luptă cu credința și sexualitatea lor. Sau alte mame și tați care încearcă să înțeleagă. Dacă comunitatea ei o tratează cu dispreț pentru că ne acceptă, sau cel puțin că ne tratează cu respect, atunici dă-le pace. Nimeni n-are nevoie să fie înconjurați de o comunitate de vulturi.


Relația cu mama mea e bună și mai puțin bună decând am avut interviu, dar bucuros că în general situația e mult mai pozitivă. Din contra scrisorii pe care am scris unde exprimam durerea că a încercat să exclude pe David din viața mea, ne-a invitat pe amândoi la masă de mai multe ori. La început nu eram siguri dacă încerca să ne înșele, să fie cineva la ușa pentru ca să ne răpească și să ne trimită la terapie. Dimpotrivă, am avut o seară foarte frumoasă, și chiar am răs împreună. A scos fața de masă frumoasă, tacâmurile și vasele de porțelan și ne-a servit cu mâncare de casă. Începusem să ne simțim ca oameni normali.

Pe deasupra, ne-a învitat la masă pentru Ziua Mulțumirii cu câteva dintre preitenele ei. Toți ne-au tratat cu respect și bunătate, indiferent dacă unul dintre ei a încercat să mă convingă să particip la un program special la biserica ei (aici arunc ochii pe dos). Oricum ne-a mișcat foarte mult, și a fost apreciat.

Acest lucur nu insemna ca totul era numa flori. Uneori se pare ca facea un pas inainte si cateva pasi inapoi.

Cu Mutatul

Soțul meu a obținut un loc de muncă în Minneapolis, așa că am decis să merg și eu (de fapt, eram mai entuziasmat de mutatul decât a fost el). Cred că am fost gata să ies din iadul călduroasă, numită Phoenix unde am crescut. Singura problemă era să transportăm fetele noastre Lilly și Olivia cu noi. Fiind în toiul verii, avioanele nu au permis câinilor să zboare în avoin din cauza căldurii și posibilitatea de a muri. Cealaltă opțiune era să conduc.

Dura două zile, cam 12-13 ore pe zi să condudem, și nu am putut s-o fac singur cu doi câini. Am cerut pe mama, știind că poate să fie o excursie frumoasă sau nașpa. Când am întrebat-o dacă va considera să vină cu mine la noua noastră locație în Minneapolis, am fost surprins când a zis da! De fapt, părea încântată să meargă. Am fost bucuros dar cu grijă, și uimit în același timp.

Cred ca faptul ca ma indepartam si ca voi fi departe unul de altul a scutural putin viata ei confortabila.

Așa că dimineața eram toți împreună: eu, mama mea, cei doi câini și bagajele mele în mașinuța mea. În general, am avut un timp minunat împreună. Am discutat despre Minneapolis ca oraș, despre casa noastră nouă, povești de famlie care s-a petrecut în Romania și America; Ne-am oprit de-a lungul drumului pentru a lăsa câinii afară, și chiar am stat peste noapte întru-un hotel miserabil care părea că a fost scos dintr-un film de groază. După ce am ajuns, ea a stat cu noi câteva zile în micul nostru apartament în centrul orașului. Am fost la plimbare, am arătat orașul și casa noastra pe care eram în proces de cumpărare. Am mâncat împreună și am râs mult. Toți trei. Era atât de special pentru noi.

Când a fost timpul să plece și am lăsat-o la aeroport, sa întâmplat ceva minunat. Sa întors spre mine și m-a îmbrățișat (de obicei nu ne-am îmbrățișat în familie, așa că era ceva deosebit), m-a mulțumit și apoi sa întors spre David și a întrebat dacă poate da și lui o îmbrățișare! Am fost amândoi foarte uimiți. După ce a dispărut prin ușele aeroportului, și a trecut prin securitate, ne-a trimis texte individuale (de fapt, ea a cerut numărul lui de telefon, în caz de emergență), care era plină de mulțumire, spunându-ne că sa simțit foarte bine și avut un timp minunat. Ne-a mișcat lucrul acest foarte mult.

Tot Inainte

Știu că mama mea încu nu mă acceptă, și întrun fel am acceptat că poate nu mă va accepta niciodată. Dar e mare lucru că face pași să ne trateze cu respect și bunătate - o întoarcere 180 de grade față de anul trecut. Cred că experiența asta arată că viața e plină de surpize. Unii părinți vor accepta copii lor, alții nu vor, și chiar alții vor măcar încerca.

Să știți că în orice sitație vă găsiți, sunteți iubiți și nu sunteți singuri. Nu știm ce aduce mâine, așa că trebuie să fi prezent aici, acum.